Mai merită să fii jurnalist în ziua de azi?

1  0  0  0 

"PubliMedia International a hotărât păstrarea brandurilor locale în varianta exclusiv online. În urma evaluării pieţei de cititori şi publicitate, am hotărât să păstrăm brandurile locale în varianta online, având în vedere că numărul vizitatorilor unici în perioada ianuarie - mai 2009 a crescut cu 222% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut".

Astfel sună, succint şi rece, comunicatul de luni al PubliMedia International, prin care se anunţă închiderea, printre altele, a ediţiei tipărite CLUJEANUL. 9 ani şi aproape 4 luni. 483 de numere. E mult? E puţin? Habar nu am. Înainte de a-mi lua "la revedere", permiteţi-mi să vă ofer un ultim text. Mai exact discursul pe care l-am rostit în luna martie, cu ocazia împlinirii a 9 ani de la apariţia ziarului. Ce am spus atunci, rămâne valabil în continuare.

"Bună seara şi bine v-am găsit, dragi prieteni,

Mă bucur că în această seară sunteţi alături de noi, pentru a sărbători împreună 9 ani de la apariţia săptămânalului Clujeanul. Probabil că vă aşteptaţi acum la un scurt moment introductiv, festiv sau festivist, care să facă trecerea către părţile mai plăcute ale serii. Ei bine, nu vă pot promite că voi fi scurt. Şi nici festivist nu voi fi.

Mai întâi, însă, părţile bune. Ce a însemnat ultimul an pentru Clujeanul? Un an în care ne-am consolidat poziţia de lider detaşat al presei scrise locale sau naţionale, distribuită în judeţul Cluj. Conform celei mai recente furnizări de date ale Studiului Naţional de Audienţă, SNA, Clujeanul este creditat cu 42.000 de cititori unici în judeţul Cluj, un număr aproape dublu faţă de următoarele două publicaţii auditate, ProSport, cu 21.000 de cititori şi Gazeta Sporturilor, cu 20.000 de cititori.

De asemenea, ediţia online, www.clujeanul.ro, relansată în decembrie 2007, a avut o creştere mai mult decât spectaculoasă. Conform Studiului de Audienţă al Traficului pe Internet, SATI, clujeanul.ro a avut peste 190.000 de clienţi unici în luna februarie şi peste 3,77 milioane de afişări. Spre comparaţie, în noiembrie 2007, înaintea relansării, clujeanul.ro avea 22.000 de clienţi unici şi 142.000 de afişări. Procentual, e vorba de o creştere de 750% în cazul clienţilor unici, şi de aproape 3.000% în cazul afişărilor. Toate într-un an şi trei luni. Mai mult, în lunile ianuarie şi februarie, clujeanul.ro a avut o medie de 60.000 de cititori unici pe săptămână. Astfel, cumulat, pe ediţia print şi pe cea online, Clujeanul a trecut la începutul acestui an de peste 100.000 de cititori unici pe săptămână.

Aceasta ar fi partea bună. Cea care ne aduce motive de bucurie. Din păcate, satisfacţia muncii, recompensată de către cititori prin însuşi faptul că ne citesc, nu este deplină. Ceea ce s-a întâmplat în 2008 în presa clujeană, şi prefer să mă refer doar la presa clujeană pentru că este domeniul care ne interesează în mod direct, este greu clasificabil. Iar anul 2009 a început sub auspicii şi mai sumbre. Spre sfârşitul anului 2007 şi începutul anului 2008, piaţa media locală a fost invadată de proiecte noi. Concurenţa şi investiţia în mass-media ar fi trebuit să ne bucure. Asta ar fi însemnat mai multe locuri de muncă pentru jurnalişti, mai multe alternative, salarii mai mari, infrastructură şi condiţii de muncă mai bune.

Totul s-a dovedit însă o iluzie. Cu greu s-a putut face distincţia între proiectele jurnalistice  propriu-zise, realist sau greşit evaluate, dar şi în acest din urmă caz, oneste, şi publicaţiile de campanie electorală care au îmbrăcat o aşa-zisă formă jurnalistică. Au fost ziare, şi nu doar dintre cele nou apărute, care au acceptat să se vândă diferitelor partide, să scoată pagini sau ediţii speciale, distribuite gratuit. Într-un caz extrem, s-a ajuns ca, fără nicio jenă, o astfel de ediţie să fie distribuită în plină stradă chiar de către voluntarii unui partid. Culmea, s-a dovedit ulterior, că nici măcar nu fuseseră plătiţi cu bani, ci doar cu promisiuni. Multe dintre aceste publicaţii aşteaptă şi acum banii din campanie şi, convingerea mea e, fără a fi răutăcios, ci doar constatând o realitate, că vor mai aştepta o vreme plata. Dacă o vor primi vreodată.

Nu acesta este, însă, cel mai grav lucru. În fond, fiecare doarme după cum îşi aşterne. Aceste gen de „jurnalism” a avut însă repercursiuni asupra întregii bresle. Credibilitatea presei clujene, care nu excelat niciodată în mod deosebit, a coborât către o cotă greu de imaginat. Anatema s-a întins asupra tuturor. Nu au fost puţine momentele în care am găsit cu greu argumente să continui să activez în acest domeniu. Şi nu doar să mă conving pe mine, dar să găsesc argumente să-i conving şi să-i motivez şi pe colegii mei. Mai mult, să merg şi să-i conving pe studenţi că au ales o profesie onorabilă, în care merită să-şi construiască o carieră. Şi, în astfel de condiţii, s-a născut cea mai grea întrebare la care am căutat răspuns în ultimul an: MAI MERITĂ SĂ FII ÎN ZIUA DE AZI JURNALIST?

Să luăm argumentele pe rând.

Din punct de vedere financiar. Presa nu e un domeniu care să ofere salarii fabuloase. E nevoie să treacă ceva ani până îţi faci un nume şi, eventual, obţii o funcţie, pentru a ajunge la un salariu decent, din care să-ţi poţi permite ratele la un apartament şi o maşină mică ori până îţi poţi permite să faci o vacanţă pe o plajă însorită la Mediterana sau Adriatica. Bineînţeles, dacă îşi fac munca în mod onest. Sunt multe alte domenii în care se câştigă mult mai bine, încă de la început, sau care au perspective mult mai tentante.

Statutul social. Există această iluzie a puterii pe care ar avea-o presa. Este reală doar într-o anumită măsură. În aceeaşi măsură în care eşti respectat pentru ceea ce faci, pe atâta desconsiderare şi ură aduni. De câte ori nu aţi auzit expresiile „scormonitori în gunoaie” ori, cea mai frecventă în ultima perioadă, „presa e de vină”? De câte ori nu aţi gândit sau aţi folosit chiar dumneavoastră, cei care sunteţi acum de faţă, pe care vă consider prieteni şi sper, şi cred, că nu aţi venit din obligaţie aici, această sintagmă „presa e de vină”? „Presa e de vină pentru că tinerii de astăzi nu au educaţie”, „presa e de vină pentru că românii nu merg la vot”, „presa e de vină că a ieşit Ion Iliescu preşedinte”, „presa e de vină că Traian Băsescu e preşedinte”, „presa e de vină, pentru că nu a scris”, „presa e de vină, pentru că a scris” şi lista ar putea continua...Concret, vă dau un exemplu extrem de recent.

Duminică, „The Guardian” a publicat un material, pornind de la un filmuleţ apărut în Franţa, despre modul în care se comportă elevii în timpul unei ore. Un film în care elevii îşi iau profesorul peste picior, îi răspund obraznic, ba chiar îl întreabă despre orientarea lui sexuală. O situaţie similară au găsit şi în şcolile britanice, elevi care mestecă zemflitor gumă în timpul orelor, care trimit mesaje sau chiar vorbesc la telefonul mobil, care ascultă muzică ori, pur şi simplu, îşi ignoră profesorii. Am rugat două colege să vorbească şi cu profesorii clujeni dacă se regăseşte o asemenea stare în liceele de aici. Răspunsul, probabil, îl puteţi prevedea şi îl puteţi citi în săptămânalul Clujeanul de săptămâna viitoare. Care a fost însă, răspunsul, la întrebarea „şi cine e de vină pentru acest lucru?”. Ei bine, una dintre cauzele principale menţionate, a fost, evident... presa. Aşadar, nu părinţii, nu profesorii, ci presa... La fel cum de vină e presa pentru tâlhării şi crime, pentru pornografie ori prostituţie. Înainte de a căuta argumente în favoarea sintagmei „presa e de vină”, întreb, retoric, oare nu au existat un Nero şi un Galigula înainte de apariţia presei? Crimele, violurile, tâlhăriile, prostituţia, loviturile de stat au fost create de presă?

Îmi permit, cu scuzele de rigoare, pentru că sunt şi avocaţi aici de faţă, să întreb, ca simplă ipoteză, „sunt oare, avocaţii vinovaţi de crimele şi faptele clienţilor lor, pe care îi apără?” Şi aş putea aduce un argument în favoarea unui răspuns afirmativ. „Da, atâta timp cât ştiu că pot apela la un avocat bun, mulţi dintre infractori se simt încurajaţi să comită faptele pe care le comit”. Aşadar, aş putea spune că avocaţii „sunt de vină”. Bineînţeles, însă, că am şi un contra-argument, pentru că fără avocaţi buni e greu de imaginat cum s-ar putea evita abuzurile în orice sistem juridic. Dar dacă suntem convinşi că avocaţii sunt o garanţie a apărării drepturilor unei persoane sau a unor instituţii, nu cauze ale creşterii infracţionalităţii, nu avem aceeaşi convingere şi despre presă. Avem însă pretenţia ca presa să fie şi Minister al Justiţiei, şi Minister al Educaţiei, şi Minister al Culturii, şi Parlament şi Guvern, şi bibliotecă publică, iar dacă nu sunt nimic din toate acestea, şi nu au cum să fie, suntem dezamăgiţi şi spunem „presa e de vină”. Şi cu această anatemă, a vinovăţiei pentru toate relele din societate, s-a spulberat şi mitul statutului social al jurnalistului.

Ei bine, beneficii materiale nu cine ştie ce, iar statut social, mai mult decât discutabil. Şi atunci, pentru ce te-ai mai face în ziua de azi jurnalist? Lăsând la o parte răspunsuri care ţin de vocaţia personală a fiecărui om, o să răspund, total nejurnalistic, tot cu o întrebare: vă puteţi închipui o societate fără presă?

În minte îmi vine o carte, recomandată de unul dintre profesorii mei din facultate, „Povestaşul”, de Mario Vargas Llosa. Despre ce e vorba, foarte pe scurt, în această carte. Undeva, în jungla amazoniană, triburile trăiesc dispersate. Vorbirea lor are un singur timp: prezentul. Nu există trecut şi nu există viitor. Iar triburile nici nu au habar de existenţa altor semeni. Şi atunci apare „povestaşul”. Cel care se plimbă prin junglă şi duce veşti şi poveşti, de la un trib la altul. Şi astfel apare timpul, măsurat între vizitele povestaşului: cât a trecut de când nu a mai fost povestaşul pe la ei, cât va mai trece până când va ajunge iar povestaşul la ei. Apare trecutul şi viitorul. Şi, mai ales, apare comunitatea, construită în jurul poveştilor povestaşului. Comunitatea celor care împărtăşesc aceleaşi poveşti.

Desigur, la ora actuală, comunicarea şi comunitatea sunt mult mai complexe decât această imagine idilică. Esenţa este, însă, aceeaşi. O comunitate nu poate exista fără comunicare, iar comunicare nu poate exista fără „povestaşi”.

Trăim într-o societate care se pune tot mai mult accent pe individualism şi pe realizarea personală exacerbată. În care nu ne mai putem bucura de succesele celor de lângă noi, pentru că fiecare succes al unui coleg ori al unui prieten e văzut nu cu invidie, ci, mai mult, ca o piedică împotriva propriei realizări personale. Încet, încet, ne pierdem încrederea unii în alţii şi considerăm că totul se poate realiza pe cont propriu. Şi nu se poate. Iar dacă se poate, eu unul nu-mi doresc să prind vremurile în care fiecare va trăi doar pentru el însuşi.

Presa, comunicarea, făcută responsabil şi profesionist, poate fi o piedică împotriva acestei evoluţii. Sau disoluţii, mai exact. Presa poate informa despre starea reală a lucrurilor şi poate pune în discuţie idei şi valori, care, ulterior, după dezbatere, să fie acceptate ca valori comune. Valorile care definesc, în cele din urmă, o comunitate. Când prezinţi o crimă sau un viol, o spargere de bancă ori un mare caz de corupţie, nu înseamnă, automat, că vrei să faci rating sau audienţă, ci că prezinţi o stare de fapt. Prin intermediul presei, specialiştii pot afla, pot lua act şi se pot exprima, oferind soluţii sau idei de soluţii la aceste probleme. Când pui în discuţie o decizie a Guvernului, a unui consiliu local ori a unui primar, când critici, nu înseamnă, din nou, că o faci pentru audienţă ori pentru că „eşti plătit de opoziţie”. Sunt convins că, în cele din urmă, cititorii vor „depista” presa al cărei unic scop este audienţa, implicit profitul, ori care reprezintă diferite grupuri de interese. Şi o vor delimita de presa care şi-a propus mai mult decât atât.

Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care, cel puţin eu, nu-mi pot închipui o societate fără presă, fără comunicare. Cifrele pe care vi le-am prezentat la începutul acestui discurs, nu au, de fapt, nicio valoare. Eventual, sunt cifre bune de prezentat în power-point la diferite întâlniri manageriale. Pentru că nu au nicio valoare atâta timp cât sunt doar un scop în sine, şi nu un mijloc prin care problemele, grave, deranjante şi controversate, pe de o parte, şi valorile comune ale unei comunitaţi, pe de altă parte, în cazul de faţă, ale clujenilor, nu sunt prezentate, nu sunt puse în discuţie, nu le sunt găsite soluţii ori nu sunt validate.

Nu ştiu în ce măsură am reuşit până acum acest lucru, dacă am ales întotdeauna cele mai adecvate metode, şi nu ştiu în ce măsură voi reuşi în continuare. Dar, cu siguranţă reprezintă o provocare suficient de mare pentru a face, în continuare, presă. Sunt convins că, în ciuda premiselor deloc optimiste, anul 2009 nu va fi anul în care presa va muri. Dar va fi un an în care multe instituţii de presă îşi vor închide porţile. Deloc paradoxal, dumneavoastră sunteţi cei care veţi decide cine va rezista sau nu mai departe pe piaţă. Cumpărând şi citind presă, puteţi hotărî cine merită sau nu să meargă mai departe. Sper ca în 2010, să ne putem întâlni din nou pentru a-i recompensa, măcar moral, pe cei care au făcut ceva pentru comunitatea locală. Dacă nu, înseamnă că am greşit. Şi viaţa merge înainte. Mai adaug ceva, înainte de a încheia acest discurs. Nu trebuie să fiţi de acord cu ceea ce am spus, dar vă rog gândiţi-vă la aceste lucruri."

P.S. Aici sau în altă parte, vom merge mai departe. Altele sunt tragediile zilei de azi, nu închiderea unui ziar.