Trăiască loazele! Carte ne trebuie nouă?

1  0  0  0 

Ne plângem de diluarea valorilor. De dispariţia modelelelor. De lipsa reperelor. În aceste condiţii am rămas stupefiat când am aflat (via mihneamaruta.ro) că în şcoala primară din România s-a renunţat la ierarhii, că instituţia "premiului I cu coroniţă" a ajuns să fie considerată a fi perimată şi că toţi copiii sunt  "la fel de buni", pentru a nu jigni cumva orgoliul părinţilor ori liniştea sufletească a puştanilor.

De ce spun stupefiat? Pentru că eliminarea competiţiei şi ne-recompensarea performanţei e cea mai sigură cale care duce la plafonare. La mediocritate. La dispariţia modelelor şi reperelor şi la înlocuirea lor cu unele false, conjuncturale ori lipsite de substanţă.

Din dorinţa de a nu-i jigni pe cei leneşi, pentru că, vezi Doamne, ar fi doar nişte copii, ajungi să loveşti în cei care se ţin de carte. Să-i demotivezi. Elimini o ierarhizare pe care copiii o vor căuta în altă parte. Iar criteriile vor ajunge să fie (dacă nu au ajuns deja): "cine are cei mai frumoşi pantofi", "cine are cele mai multe bomboane în ghiozdan", "cine e adus la şcoală cu cea mai "tare" maşină" şi aşa mai departe.

L-am sunat pe un prieten psiholog, Daniel David, pentru a vedea dacă nu cumva mă înşel. Mi-a confirmat însă că măsura aplicată în şcoala românească este împotriva însăşi esenţei speciei umane. "Dacă nu stimulezi competiţia, ne prăbuşim. Specia umană este una competitivă, care nu ar fi ajuns la nivelul la care a ajuns dacă nu ar fi stimulat competiţia. În cadrul speciei şi în raport cu alte specii", susţine şi Daniel David.

Se înţelege, se poate discuta şi argumenta pe marginea corectitudinii competiţiei. Se poate aduce în discuţie favorizarea unor elevi pe criterii legate de bugetul părinţilor ori de subiectivismul unor învăţători. Faptul că sistemul competitiv nu este perfect, nu se constituie însă într-un argument pentru a se renunţa la el, ci, dimpotrivă, pentru a-l perfecţiona.

Nu sunt de acord nici cu cei care argumentează că ierahizarea ar atrage antipatii şi ar duce la izolarea premianţilor. Personal, am trăit o experienţă care demonstrează contrariul. În şcoala primară eram în competiţie cu un coleg dintr-o clasă paralelă, al cărui tată ocupa o funcţie importantă în structura judeţeană de partid. În fiecare an se organiza un simulacru de alegeri, prin care un elev din clasele primare era votat "comandant locţiitor de unitate". O funcţie care trebuia să recompenseze exact performanţele şcolare. Se înţelege însă că nominalizarea făcută de profesori a fost pentru colegul din "B".

A venit  ziua alegerilor în faţa unităţii. O altă colegă din "B", care avea lecţia învăţată, l-a propus pe cel care trebuia să fie ales. A urmat întrebarea obligatorie "mai sunt alte propuneri?". Niciodată nu erau alte propuneri, decât cele dinainte stabilite. Din orgoliu ("de ce se să fie comandant din clasa vecină şi nu de la noi din clasă?"), pentru că i-oi fi fost din cale afară de simpatic, din inconştienţa specifică vârstei, habar nu am, dar o colegă a luat de bună  întrebarea, a ieşit în careu şi m-a propus. Diferenţa de voturi a fost într-atât de evidentă, încât profesorii n-au mai avut ce face.

Dincolo de orgoliu (funcţia nu înseamna, de fapt, mai nimic, dincolo de obligaţia de a participa la tot felul de adunări judeţene ori naţionale ale pionierilor şi de a ţine discursuri în careu la reunirea unităţii), a fost unul dintre momentele (aveam să-mi dau seama de asta, însă, mai târziu) care mi-a rămas în minte şi care mi-a oferit o motivaţie pentru a mă ţine de carte în continuare. Într-o anumită măsură mi-a influenţat viaţa. Şi, în acelaşi timp, a fost un moment care infirmă ipoteza, mitul, conform căreia premianţii, "tocilarii", ar fi persoane antipatice în rândul colegilor lor.

Acum, văzând lejeritatea cu care s-a renunţat la "premiul I cu coroniţă", mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat. Dacă aş fi avut aceeaşi ambiţie, dacă aş fi continuat să citesc cu aceeaşi plăcere cărţi de istorie, de geografie ori de literatură, dacă aş fi conştientizat că îmi vor fi de folos într-un viitor mult mai îndepărtat, în condiţiile în care n-ar fi existat şi o recompensă imediată. Sincer, nu cred.

În plus, cred că mângâierea pe cap a "loazei" îi face rău nu doar celui care s-a străduit pe parcursul unui an să înveţe (lipsa ierarhiei fiind demotivantă), ci chiar "loazei", care va fi obişnuită cu ideea că nici nu are sens să-şi bată capul cu cartea, din moment ce, la final, se află pe o treaptă cu cel silitor. Ba, mai mult, îi confirmă faptul că, până la urmă, ăla care învaţă nu e decât "un fraier".

Ce ar fi de făcut? Cred că primii care ar trebui să se revolte nu sunt învăţătorii ori profesorii, ci părinţii. Asta dacă îi interesează cu adevărat viitorul copiilor lor, şi nu doar conservarea imaginii de "cel mai bun şi cel mai frumos".

P.S. Nu sunt de acord cu exacerbarea competiţiei. Cu transformarea ei în unicul ţel în viaţă. Competiţia, performarea, nu sunt un scop în sine, ci un mijloc. În lipsa ierarhizărilor însă (a ierahizărilor corecte, mai exact), am ajunge în haos. Poate că unii visează la o astfel situaţie, pentru a-şi masca eşecurile, nerealizările. Pentru a poza în "mai buni" decât sunt în realitate. Alt argument în sprijinul ideii de nivelare, de egalizare, nu prea găsesc.

Alte opinii pe această temă puteţi citi pe mihneamaruta.ro