A învăţat ceva America şi lumea din "Marea criză" a anilor '30? Istoria se repetă?

11  0  0  0 

Poliţia intervenea uneori în forţă ca să distrugă taberele aşezate ilegal în oraşe. Vezi mai multe imagini celebre din timpul "marii crize" în galeria foto

După ce câteva bănci renumite din SUA au dat faliment în ultimele luni, presa a început să vorbească iarăşi de crahul din 1929 şi de “marea depresiune” din anii ’30, care a îngenuncheat, pur şi simplu, America. Pe de altă parte, analiştii par a fi convinşi că americanii nu vor repeta greşelile care i-au dus la prăbuşirea economică şi psihică de după primul război mondial şi că situaţia actuală nici nu se compară cu cea de atunci.

Americanii, puternici şi invincibili

Marele crah financiar din anul 1930 a apărut în primul rând ca o consecinţă directă a primului război mondial. Multe dintre cele mai puternice ţări ale lumii, inclusiv Marea Britanie ori Germania, rămăseseră cu datorii imense după primul război mondial şi apelau la SUA pentru împrumuturi.

Americanii prosperau în acest timp şi se credeau invincibili. America era ţara tuturor posibilităţilor, economia lor era cea mai puternică, nimic nu putea să îi atingă. Cetăţenii de rând, alături de investitori şi oameni de afaceri, cumpărau masiv acţiuni la bursă. Wall Street devenise simbolul unei economii înfloritoare, a optimismului şi a unui stil de viaţă strălucitor şi opulent. Acţiunile erau, aşadar, la mare căutare, astfel încât preţul lor creştea şi iar creştea. Până la un punct...

În septembrie 1929, preţurile acţiunilor au început să scadă, iar investitorii s-au speriat şi au vândut masiv. Pe 24 octombrie, zi care avea să rămână în istorie sub numele de "Joia Neagră",12 milioane de acţiuni au fost scoase la vânzare, iar acesta era doar începutul. Lumea se grăbea să vândă cât mai repede, astfel că valoarea acţiunilor se micşora continuu. A urmat “lunea neagră” şi “marţea neagră”, adică 28, respectiv 29 octombrie, zile în care bursa a primit loviturile de graţie. Prăbuşirea a continuat încă o lună.

Şi, pentru că un necaz nu vine niciodată singur, pentru cetăţenii Statelor Unite suferinţa abia începea, căci după “marele crah al bursei” a urmat “marea depresiune”.
Economiştii şi istoricii deopotrivă s-au contrazis ani întregi de atunci, încercând să stabilească dacă “marele crah” a provocat “marea depresiune” sau a fost doar un semnal al prăbuşirii economiei americane şi a celei mondiale, în general. Cert este că ambele au survenit cam în acelaşi timp, iar falimentele celor care au pierdut la bursă au dat tonul falimentelor care aveau să urmeze.

Ce s-a întâmplat?

În anii ’20, americanii se împrumutau masiv de la bănci. Micii investitori profitau de creditele ieftine pentru a-şi susţine afacerile, iar cetăţenii de rând cumpărau orice cu banii împrumutaţi de la bănci, trăind pe picior mare şi cheltuind fără măsură. Bineînţeles, efectul imediat a fost o îmbunătăţire consistentă şi vizibilă a nivelului de trai, însă efectul pe termen lung avea să fie mult mai usturător. Datoriile erau tot mai mari, iar datornicii tot mai mulţi.

În aceste condiţii a survenit scăderea dramatică a preţurilor, pe fondul prăbuşirii acţiunilor la bursă. Pentru micii întreprinzători, era o veste cum nu se poate mai proastă. Mulţi dintre ei au tăiat drastic din bugete, pentru a putea achita în continuare ratele la bancă. Preţurile scădeau, deodată cu cererea pentru produse noi. Urmarea a fost prăbuşirea unor afaceri şi chiar închiderea unor fabrici, din cauză că lumea nu mai cumpăra nimic.

Rata şomajului ajunsese la 25%, iar băncile rămâneau rapid fără fonduri, în condiţiile în care datornicii nu îşi mai puteau achita ratele, iar deponenţii îşi retrăgeau banii, de teama falimentului. Era o situaţie disperată : preţurile şi veniturile au scăzut cu 20 până la 50%, iar datoriile rămâneau aceleaşi. În primele 10 luni ale anului 1930, au dat faliment 744 de bănci americane. În total, în timpul aşa-numitei “mari depresiuni” din anii ‘30, au dispărut de pe piaţă circa 9.000 de bănci, iar deponenţii au pierdut 140 de miliarde de dolari după falimente.

Pentru cetăţenii de rând, însă, problema era lipsa locurilor de muncă, şomajul tot mai crescut care apăruse ca urmare a închiderii fabricilor. Milioane de americani nu aveau o slujbă, iar adăposturile pentru săraci erau supraaglomerate. Unul din trei americani (în afara celor care munceau în agricultură) era şomer, iar produsul intern brut scăzuse de la 103 miliarde la 55 de miliarde. Poliţişti, pompieri şi profesori şi-au pierdut locurile de muncă, deopotrivă cu muncitorii din fabrici.
Persoane care înainte de “marea depresiune” trăiau în lux sau măcar într-o casă decentă acum rămăseseră pe drumuri, cu întreaga familie. Disperarea luase locul optimismului americanilor, iar sărăcia înlocuia opulenţa afişată de aceştia după război.

Disperare şi sărăcie

Criza a durat ani întregi, şi nu numai în America, ci şi în Europa. Aici, însă, oamenii trecuseră deja de un război devastator, astfel că şocul nu a fost, poate, resimţit la fel. Cu adevărat loviţi au fost americanii, care fuseseră convinşi că sunt invincibili şi că erau singurii care scăpaseră cu bine din primul război mondial. Nu neapărat falimentele cetăţenilor şi ale băncilor ori ale fabricilor au fost cele mai şocante, cât prăbuşirea încrederii oamenilor de rând în statutul lor de “invincibili”, de popor care nu poate fi îngenuncheat de nimeni şi nimic.

La marginea sau chiar în interiorul oraşelor apăreau aşa-numitele “Hooverville”, tabere improvizate, formate din colibe, construite din resturi - plăci de lemn, tablă, cutii de carton şi folii de plastic. Astfel de tabere existau chiar şi în Central Park din New York, în Brooklyn ori în Seattle (tab[ra de aici a rezistat un timp record, din 1932 până în 1941). Pe malul râului Mississippi, în St. Louis, o aşezare de acest gen adăpostea peste 1000 de suflete.

În aceste “Hooverville” locuiau cei rămaşi pe drumuri în urma falimentelor. Cei mai mulţi dintre ei trăiau din cerşit, se acopereau cu ziare şi foloseau cai ca să le tragă maşinile, pentru că nu mai aveau bani de benzină - asta în cazurile fericite în care îşi păstraseră maşina, eventual pentru a locui în ea.

Aceşti cetăţeni erau printre cei puternici, totuşi, printre cei hotărâţi să supravieţuiască. Foarte mulţi dintre micii industriaşi ori oameni de rând care au pierdut tot la bursă ori din cauza crizei economice s-au sinucis în acele vremuri. Rata sinuciderilor a crescut de la 14 la 17 cazuri la 100.000 de locuitori. Alţii au ales să facă greva foamei, să participe la marşuri ori să protesteze în mai multe moduri, câteodată chiar violent.

Desigur, legendele circulă şi exagerează puţin proporţiile dramelor. S-a spus şi s-a scris mult pe acest subiect, mulţi descriind scenarii de-a dreptul apocaliptice, cum că în centrul New York-ului, imediat după “joia neagră”, investitorii bursieri ce tocmai pierduseră totul se aruncau pe ferestre unul după altul, iar pietonii călcau cu atenţie printre cadavrele întinse pe caldarâm. În realitate, spun istoricii, puţini dintre cei care şi-au pus capăt zilelor atunci din cauza disperării, au ales metoda săritului de la înălţime...

O altă legendă este legată de agricultori, care erau, la rândul lor, disperaţi din cauza scăderii fără precedent a preţului produselor lor, cu 40-60%. Se spune că fermierii preferau să arunce laptele pe câmp, decât să îl vândă şi să îi scadă şi mai mult preţul. Şi asta în condiţiile în care milioane de oameni cerşeau mâncare pe străzile oraşelor.

Ce “şanse” au, deci americanii să retrăiască acele vremuri cumplite? Foarte mici, spun specialiştii. Chiar dacă se vorbeşte acum despre o economie în declin, despre falimentele unor bănci, e drum lung până la o nouă “mare depresiune”. Economiştii spun că şi criza din anii 1930 ar fi putut fi evitată dacă banca centrală ar fi intervenit chiar la început şi ar fi susţinut băncile aflate la ananghie. O greşeală pe care e puţin probabil că autorităţile din Statele Unite o vor repeta.