O familie de clujeni locuieşte în mijlocul cimitirului! Află cum e viaţa printre morţi!

3  0  0  0 

La marginea Clujului, într-un cimitir cu sute de cruci albe, o luminiţă singuratică se zăreşte noaptea printre morminte. E linişte şi doar vântul mai foşneşte, când ridică petale de flori uscate, mărturie a amintirilor celor vii. Bătrânii locului spuneau altădată de un vârcolac care ar trăi acolo ca paznic al sufletelor, dar în ziua de azi supranaturalul s-a retras parcă din lume în faţa unei realităţi mai triste, în care duşmani nu mai sunt vârcolacii sau strigoii, ci sărăcia, hoţii şi vandalii de morminte.

Luminiţa e a unei căsuţe mici şi albastre, un ultim adăpost al familiei Lacati-Titi. Cinci oameni alungaţi din casă în casă, care şi-au găsit odihna în cimitir încă din timpul vieţii.


„Lumea ne cunoaşte aici”


“Eu sunt din Someşeni de loc. Aici am făcut şcoala şi aici m-am căsătorit. Odată, aveam şi noi o casă obişnuită, casa mea părintească, însă bunătatea gratuită ne-a lăsat pe drumuri. Faptul că am ajutat cu un împrumut nişte prieteni ne-a costat casa”, îşi începe povestea Constantin, zis Puiu, capul familiei Lacati-Titi. Împreună cu soţia şi copiii, a ajuns să îşi ducă veacul în casa din cimitir din mila preotului Nicolae Dârjan.

“Nu aveam altundeva une să mergem şi cum părintele Nicolae e un om bun, am mers să căutăm înţelegere la el. Ne-a permis să venim să locuim aici, iar asta pentru că nu suntem singurii pe care i-a ajutat. A văzut că suntem serioşi, eu lucrez de când mă ştiu ca poştaş şi lumea ne cunoaşte aici. Apoi, mai aveam şi copii cu noi. În casa asta au stat mulţi oameni de-a lungul timpului. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, de ce au plecat”, povesteşte Constantin.


„La început, am avut oroare!”


De curând, familia Lacati-Titi a aflat că locuinţa lor va fi dărâmată în cursul anului viitor, iar în locul ei se va construi o capelă. “Urmează şi căsuţa asta să se dărâme la anu’. Vor să o transforme în capelă. Am vrea noi să ne construim ă casă pe locul mamei, acolo unde am avut casa părintească, dar e mult de tras până să reuşim asta”, spune Constantin.

Casa din curtea cimitirului e făcută din pământ şi are mai bine de 100 de ani vechime. Tavanul cămăruţei, construit din grinzi groase de lemn, ţine încă piept ploii sau zăpezilor. Varul e albastru, colorat cu soluţia folosită împotriva gândacilor de colorado, întins parcă haotic pe pereţii exteriori. Interiorul e sărac, dar primitor. Masa e protejată cu o faţă de muşama, iar în vitrină bibelourile albe sunt vecine cu poze vechi în care protagoniştii afişează zâmbete largi.

“La început am avut oroare de acest loc. Acum i-am simţi lipsa dacă ar fi să plecăm. Am încercat chiar să o renovăm, să o văruim un pic, să o facem mai primitoare. Părintele nu ne-a lăsat însă să ne cheltuim bănuţii cu ea. A zis că toate se vor rezolva pe rând. Ne străduim măcar să o ţinem curată”, a spus Emilia, soţia lui Constantin.


Plimbare pe aleile cimitirului


Puiu şi Emilia povestesc că nu au avut de-a face niciodată cu fenomene paranormale de când locuiesc în cimitir. Ba mai mult, Constantin glumeşte că dimineaţa merge cu o cafea la plimbare pe aleile cimitirului. “Nu ne e frică de morminte. Noaptea am reţinere să merg prin apropierea lor, dar avem câini care ne păzesc. Am prins odată nişte tineri care au venit la furat de flori, iar în altă dimineaţă am găsit două morminte răscolite. Cred că au fost vandalii despre care s-au scris atâtea”, spune bărbatul.

Membrii familiei Lacati-Titi ştiu că în casa de cimitir au mai trăit două familii. Se zvonea chiar că bărbatul care locuia aici pe vremea lui Ceauşescu ar fi fost vârcolac: “Se aud multe, dar sunt doar nişte legende ca să îi sperie pe cei mici. Adevărat e că, pe la 1900, casa era o şcoală pentru ciclul primar”.

Constantin şi Emilia, cei doi copii ai lor şi o nepoţică pe care o găzduiesc au acum un an la dispoziţie pentru a răspunde la o întrebare grea: unde mai pleci din cimitir?

Cei singuri la morminte

Constantin şi Emilia se ocupă şi de îngrijitul cimitirului, aşa că au ajuns să îi cunoască pe cei ce vin încă, zi de zi, să mai povestească cu rudele care au pierit prea devreme. “Dorina Dârjan vine cât de des poate să aducă un buchet de flori părinţilor şi soţului. A rămas singură şi singurătatea e crudă. Vine aici să îi mai treacă dorul. La fel şi "generalul". I-am uitat numele. Şi el vine săptămânal la soţie. Nu ştim prea multe detalii, îi lăsăm mai bine să stea linişiţi cu ai lor. Numai dacă ne cer să curăţăm sau să le dăm o vază cu apă mai comunicăm”, poveteşte Constantin.