"Tu eşti burta grasă şi maro pe care stau. Tu eşti Marlon şi Brando" (VIDEO)

1  0  0  0 

Hai s-o spunem pe-aia dreaptă: Ayca e grasă. Şi cam urâtă. Îndrăgostită de un libidinos. Şi intri în filmul "Gitmek. My Marlon and Brando" (regia Huseyin Karabey) regretând că nu poţi trece de clişeele care-ţi spun că un love story pe ecran e musai cu oameni frumoşi. Că doar nu vrei să te identifici cu o grasă. Mai ai o variantă: să-ţi fie milă, dar atunci cum mai savurezi povestea de dragoste? Şi cum e când toate astea se năruiesc pentru că filmul te prinde, te zguduie, de lipeşte de scaun, te enervează, te "rupe", aşa că la final nu-ţi pasă cum arată nimeni în lumea asta? Cu atât mai puţin Ayca. Pe care-ai încorona-o instantaneu cu minunata diademă de Miss Univers.

Ayca locuieşte în Istambul, într-o clădire unde a primi un bărbat la cafea, acasă, te face curvă, şi unde a plânge la telefon sau a asculta muzică dată tare te face isterică. Istambulul din film trăieşte dincolo de comercial, dincolo de turcii frumoşi care zâmbesc şi negociază prin bazaruri. Turcii din "My M&B" sunt şi frumoşi şi urâţi, trişti şi veseli, sunt coloraţi şi miros a condimentele lor specifice şi ameţitoare, nu a vreun parfum contrafăcut. Străzile sunt murdare, dar unele locuri sunt foarte pitoreşti. Iar casele nu sunt ca hotelurile ireale din Antalya. Filmul distruge tot ce a încercat să facă vreodată o agenţie de turism, promovând perfecţiunea prin broşuri. Afli că asta nu e Turcia. Şi bine faci că ştii.

Ayca s-a întâlnit cu iubitul ei kurd Hama Ali şi au stat împreună mai puţin de o lună. Acum sunt despărţiţi - ea suferă în Istambul, iar el îi trimite "scrisori de dragoste" filmate din Irak, acolo unde războiul e pe cale să înceapă.

"Te iubesc şi te sărut, frumoasa mea. Iubita mea Ayca, uite, aici sunt munţii, aici o să mergem", îi spune fetei Hama Ali filmat într-un carusel. E prima "scrisoare" filmată în care râzi amar de şarmul clovnesc al bărbatului - un Florin Piersic mai puţin arătos. Dar Ayca îl vede ca pe Marlon Brando, că ea nu ştie actori români.

Fata lucrează la un teatru în Istambul, jobul îi merge prost, clădirea teatrului nu mai are curent şi nici apă. E momentul ca Ayca să decidă: va pleca în Irak să-l vadă pe Hama Ali.

Pe drum: o nuntă şi camioane de război, în acelaşi cadru. Vameşi care nu înţeleg că poţi să ai viză de SUA fără să fii un om rău sau că poţi merge în Germania cu un spectacol de teatru. Munţi înzăpeziţi pe care Ayca e prea tristă să-i savureze. Chipuri de copii care se joacă veselo-trişti - "cel mai liric şi totodată cel mai documentar cadru al filmului", după cum spune regizorul. Obsesivele melodii ale lui Ibrahim Tatlises, vedeta ce face conexiunea între kurzi şi turci, limbajul lor comun. "Podul" dintre cele două naţiuni. Nu singurul, dar unul dintre cele mai banale. La fel ca plânsul Aycei pe care bătrânul kurd din vamă îl înţelege ca şi cum ar fi al lui. Universalitate.

Filmul are un final-şoc şi sigur că nu o să îl dezvălui. Spun doar că ultimele cadre te fac să zici, atunci când începe să curgă genericul, "de ce te joci cu mintea noastră, Huseyin? Şi mai vrei să te şi aplaudăm". Finalul e o bucată de maestru păpuşar, iar spectatorii sunt marionetele. În cel mai bun sens al cuvântului "manipulat", însă.

"My M&B" are ca protagonişti care îşi joacă propriul rol. Povestea dintre Ayca şi Hama Ali a existat, iar ea şi-a retrăit călătoria, la rugămintea lui Huseyin. Mai mult şi-a retrăit-o decât jucat-o. Vezi asta când plânge, vezi când dansează, vezi când tremură uneori de supărare şi panică.

După terminarea filmului, Huseyin, prezent la TIFF, a spus că cel mai frumos compliment care i se poate face nu e nicidecum "ce minunate metafore ai folosit, ce superbe cadre şi ce tehnică regizorală exquisite". Replica ce îl face pe el fericit ca regizor e "ţi-am simţit sinceritatea în filmul pe care l-ai făcut. Am simţit că transmiţi ceva din tine însuşi".

Aşa că i-am spus şi eu cele de mai sus, fiindcă aşa e. Şi pentru că oricum mi-ar fi părut rigide fraze ca "e un film aproape rotund, însă stilul regizorului ca şi creator de ficţiune nu e încă format", mai spun doar atât: e primul film din competiţie pe care l-am văzut, însă pariez pe el. Cine se bagă?

Îngerul gras

Unul din momentele în care primeşti explicaţia titlului, dar vezi şi senzualitatea poetică a Aycei e cel care ea îşi recită una dintre scrisorile trimise lui Hama Ali.

Dear Love,
I never stopped loving and dreaming of you. You are my Diego Rivera. You are stars and the moon in clouds. You is F-16 in the news. You is the body in my red bag. You is the left cigarettes in my wardrobe. You is the big dark green velvet jacket that I cover myself. You is the man that I want to fly just like a bird. You are Iran. You are Spain. You are the soldier in the border. You are the wild red flower. You are the wide brown belly that I lie on. You are Marlon and the Brando. You is the big fat angel lying in my bathroom, the joy, the pain, pleasure, my partner in the theatre.. You is the last letter of Gabriel Garcia Marquez and I am the fat widow with burning desire in Zorba.

Iubit drag,

Nu am încetat niciodată să te iubesc şi să te visez. Tu eşti Diego Rivera al meu. Tu eşti stelele şi luna între nori. Tu eşti F-16 la ştiri. Tu eşti corpul din sacul meu roşu. Tu eşti ţigările rămase în dulapul meu. Tu eşti jacheta mea verde închis, de catifea, cu care mă acopăr. Tu eşti omul cu care vreau să zbor ca o pasăre. Tu eşti Iran. Tu eşti Spania. Tu eşti soldatul de la graniţă. Tu eşti floarea roşie şi sălbatică. Tu eşti burta grasă şi maro pe care stau. Tu eşti Marlon şi Brando. Tu eşti îngerul gras şi mare care stă în baia mea, bucuria, durerea, plăcerea, partenerul meu în teatru... Tu eşti ultima scrisoare a lui Gabriel Garcia Marquez şi eu sunt văduva grasă din Zorba, cu o dorinţă ce o arde, în Zorba.

... şi în timp ce scriu, la TIFF Meeting Point, mă salută, zâmbeşte şi se aşează în faţa mea... Husseyin :).

"- Să ataşez la articol o melodie a lui Ibrahim?

- Pune trailerul, zic eu, că e reprezentativ".

Ok: